Hameiul, paznicul unui somn profund
Articol publicat in ziarul Lumina din 08.10.2007.
Cine şi-ar fi imaginat că micuţele conuri de hamei pot avea atât de multe principii active, care să le facă benefice în tratarea unei game impresionante de afecţiuni? Hameiul este utilizat în diverse tratamente, ajutând la reglarea tulburărilor nervoase, la vindecarea unor afecţiuni gastrice şi reumatismale, dar este intens utilizat şi în alte domenii.
În vechime se credea că această plantă este păzită de zâne şi spiriduşi, întrucât avea proprietatea de a hipnotiza şi de a adormi pe toţi muritorii. Popoarele germanice, cu cea mai mare tradiţie în utilizarea hameiului, au fost acelea care au stabilit efecte miraculoase în combaterea insomniei, mai ales prin asocierea conurilor de hamei cu rădăcini de valeriană, aplicată într-o cură de două săptămâni. În decursul timpului, această combinaţie s-a dovedit foarte bine tolerată de organism şi de neegalat în combarea insomniei cronice, mai eficientă decât cel mai tare somnifer de sinteză chimică numit benzodiazepină, asigurând un somn liniştitor, fără a provoca efecte secundare şi dependenţe, aşa cum apar după medicamentul de sinteză.
Hameiul, aflat la început numai în flora spontană, a fost utilizat încă din Antichitate la prepararea unor băuturi şi ca aliment. Originar din Europa, a intrat în cultură începând din secolul VII, mai ales în zonele mai umede şi răcoroase din Centrul şi Vestul Europei. O amploare deosebită a luat cultura de hamei în secolele XIV-XV, o dată cu dezvoltarea industriei berii în Bavaria, Boemia şi Belgia.
Cele mai întinse plantaţii româneşti, în Cluj şi Sighişoara
Cele mai mari producătoare de hamei sunt, în prezent, Cehia, Germania, Danemarca şi SUA. În România, primele culturi de hamei în sistem grădinăresc încep să apară din secolul XIV în Transilvania şi din secolul XV în Moldova şi Ţara Românească. În prezent creşte spontan în lungul apelor curgătoare, păduri, zăvoaie, tufărişuri, de la câmpie până la altitudinea de 1.000 metri. Culturi mai întinse se găsesc în plantaţii special amenajate din zonele Orăştie, Cluj, Sighişoara, unde se valorifică conurile pentru industria berii.
Planta preferă terenurile umede, însorite sau semiumbrite, cu precipitaţii anuale de 550-650 mm, din care cele mai importante trebuie să cadă în lunile mai-iulie (310-340 mm).
Hameiul este o plantă perenă, căţărătoare ca o liană, cu tulpină groasă şi aspră la pipăit din cauza perişorilor în formă de cârlige. Lungimea tulpinii poate să ajungă la 3-5 metri, cu tendinţă de încolăcire în jurul altor plante folosite ca suport.
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Hameiul, paznicul unui somn profund )Rozmarinul, un excelent tonic pentru copii anemici şi bătrâni obosiţi
Articol publicat in ziarul Lumina din 01.10.2007.
Datorită proprietăţilor de stimulare a corticosuprarenalelor, rozmarinul a fost considerat întotdeauna un elixir al tinereţii, care fortifică organismele anemice, debilitate prin boală sau aflate în convalescenţă. Planta acţionează în combaterea proceselor de îmbătrânire, astfel că persoanele consumatoare de rozmarin manifestă o vitalizare a activităţii tuturor organelor, un plus de energie şi de optimism.
Prima utilizare în medicină datează din jurul anului 100 î.Hr., când se prepara un ulei „Oleum coctum“, eficient împotriva tetanusului şi a paraliziei.
Multe secole a existat practica arderii crenguţelor de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele europene, cu deosebire în Franţa. Acest procedeu s-a păstrat până în secolul XX, dar s-a abandonat tocmai în momentul în care ştiinţa modernă a demonstrat că uleiul de rozmarin are proprietăţi antiseptice, deosebit de eficiente.
Legenda spune că bătrâna regină a Ungariei, Isabella, în vârstă de 70 de ani, care suferea de paralizie şi dureri acute de reumatism şi poliartroze, a visat un înger care i-a dăruit o crenguţă de rozmarin cu care să se facă sănătoasă. Prin macerare în alcool împreună cu alte specii aromatice, regina a obţinut o tinctură cu care s-a masat câteva săptămâni la rând. Efectele au fost miraculoase, bătrâna regină s-a vindecat, a început să întinerească, astfel că, în scurt timp, s-a recăsătorit cu regele Poloniei. Mult timp, „apa reginei Ungariei“ a fost utilizată în toată Europa, fiindu-i recunoscute efectele magice în tratarea reumatismelor.
Rozmarinul are nevoie de lumină şi căldură
Originea speciei este localizată în jurul Mediteranei, fiind cultivat, pe scară largă, în preajma litoralului. De altfel, denumirea ştiinţifică provine din două cuvinte latine „ros“ şi „marinus“, care înseamnă „roua mării“. Principalele ţări cultivatoare sunt Spania, Franţa, Italia, Tunisia, Maroc, fosta Iugoslavie şi, mai recent, SUA şi China.
In stare spontana se cultiva pe terenuri insorite, pietroase, pe ziduri vechi, ferite de curenti si ierni aspre.
In Romania se cultiva ca planta ornamentala in gradini, sere si apartamente, mai ales in zonele sudice si sud-vestice, pana la altitudinea de 1,500 de metri, fiind mult apreciata pentru parfumul foarte placut de tamaie si camfor.
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Rozmarinul, un excelent tonic pentru copii anemici şi bătrâni obosiţi )Coacăzul fereşte organismul de infecţii
Articol publicat in ziarul Lumina din 30.09.2007.
Coacăzul este un arbust originar din Tibet (Asia) şi extins în flora spontană şi cultivată din Europa de aproximativ 400 de ani. A fost plantat, mai întâi, în Olanda, Danemarca, Suedia şi nordul Germaniei, unde creşte spontan prin păduri, mai frecvent în zonele colinare, cu peste 600 mm precipitaţii anuale, având şi o mare rezistenţă la ger. În stare sălbatică, preferă zonele temperate mai umede şi răcoroase, ferite de vânturi puternice.
În jurul anului 1630, planta a fost dusă pe continentul american. În prezent, 98% din suprafaţa cultivată este concentrată în Europa, unde se produc anual 330.000 de tone fructe de coacăz, mai ales în Germania, Anglia. Norvegia şi Austria.
În România, cultura coacăzului a fost iniţiată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în primul rând în Transilvania. În prezent se cultivă pe suprafeţe mai mari în zonele submontane şi colinare din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Suceava. Se află în culturi intensive, dar apare şi sporadic în flora spontană prin păduri, poieni, zăvoaie, tufărişuri şi mlaştini din zonele mai reci şi mai umede ale Moldovei şi Transilvaniei.
În grădinile familiale se cultivă, cu succes, în spaţii însorite sau uşor umbrite, pe marginea aleilor, în apropierea gardurilor sau ca plantă intercalată printre pomii fructiferi existenţi.
Coacăzul aparţine familiei Saxifragaceae, cu 150 de specii, între care există genul botanic Ribes cu speciile: coacăz negru (Ribes nigrum), coacăz roşu (R. rubrum), coacăz de munte (R. alpinus), coacăz auriu (R. aureum), agriş (R. grossularia) etc.
Coacăzul negru este un arbust nespinos, înalt de 1-1,5 metri, puternic ramificat de la bază, cu tulpini viguroase. Sistemul radicular este relativ superficial, situat la adâncimi de numai 10-30 cm, ramificat doar pe suprafaţa proiecţiei coroanei.
Frunzele sunt împărţite în 3-5 lobi triunghiulari, cu margini dinţate, puţin păroase pe faţa inferioară şi garnisite cu numeroase glande punctiforme, galbene şi parfumate.
Florile sunt mici, galben-verzui la exterior şi roşii spre interior, grupate câte 5-10 în ciorchini, care atârnă în jos. Înflorirea are loc primăvara timpuriu, mai frecvent în lunile aprilie-mai şi durează 14-15 zile, începând de la baza ciorchinilor spre vârf. La circa 60 zile după fecundarea florilor are loc maturarea fructelor, cam în a doua decadă a lunii iulie.
Fructele sunt bace sferice, cu diametrul de 0,5-1 cm, având o culoare neagră, parfumate şi cu gust plăcut, aromatic şi puţin acrişor. Continuare …
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Coacăzul fereşte organismul de infecţii )Măceşele, depozite de vitamine
Articol publicat in ziarul Lumina din 24.09.2007.
Măceşul este una dintre frumoasele podoabe ale dealurilor, fiind eficace pentru sănătatea omului, în primul rând pentru vitaminizarea organismelor slăbite şi apoi pentru prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive (cardiovasculare, renale, genitale, digestive, nervoase şi pulmonare).
Legenda aminteşte despre grecii antici care susţineau că Afrodita, zeiţa frumuseţii, dragostei, căsătoriei şi a fertilităţii, era îndrăgostită de frumosul Adonis. Acest cuplu nu a fost pe placul lui Marte, zeul războiului, care o dorea pe Afrodita pentru el. Când Marte a vrut să-l omoare pe Adonis, atunci Afrodita a fugit în ajutorul iubitului ei, dar s-a înţepat într-un măceş ghimpos. Picăturile din sângele ei au căzut pe petalele alb-roze ale florilor de măceş şi astfel au apărut frumoşii trandafiri roşii şi parfumaţi.
Măceşul, cu denumirea ştiinţifică Rosa canina, aparţine de genul Rosa, cu circa 200 de specii, existente în regiunile continentale şi subtropicale ale emisferei nordice.
Dintre acestea, în România cresc 51 specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina.
În ţara noastră, măceşul creşte frecvent în toate regiunile, începând de la litoralul Mării Negre până în zona montană, la altitudinea de 1.200–1.700 metri. Sub formă de arbuşti căţărători sau târâtori, adesea spinoşi, este întâlnit în răriturile de păduri foioase, liziere de păduri, coaste însorite şi semiumbrite, păşuni, fâneţe, crânguri din apropierea lacurilor, pe văile şi luncile râurilor, marginea drumurilor şi a căilor ferate.
Cel mai frecvent, măceşii se întâlnesc în judeţele Vrancea, Neamţ, Buzău, Brăila, Ilfov şi Teleorman. Creşte pe orice tip de sol, exceptând turbăriile şi terenurile mlăştinoase.
În diferite zone ale ţării, măceşul este cunoscut sub mai multe denumiri populare ca: răsură, cacadâr, mărăcine, rug, sipică, trandafir sălbatic, zgorghin.
Fructele se recoltează manual, în lunile august-octombrie, înainte de căderea brumei, deoarece fructele brumate se înmoaie şi pierd o parte din vitamina C. Fructele necoapte şi ciupite şi mai ales cele cu pete negre nu se culeg deoarece în ele au fost depuse ouăle muştei de măceş. O tufă poate produce circa 300-400 grame măceşe cu gust plăcut, dulce-acrişor, uşor astringent, lipsite de miros. Continuare …
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Măceşele, depozite de vitamine )Propolisul, „vindecătorul“ din stup
Articol publicat in ziarul Lumina din 23.09.2007.
Astăzi încercăm să prezentăm propolisul, un produs de o valoare terapeutică excepţională, apreciat ca unul dintre cele mai eficiente medicamente găsite în natură. Propolisul, numit şi „clei de albine“ sau „penicilină rusească“, este un produs apicol extrem de preţios. Constă dintr-un amestec de substanţe răşinoase, lipicioase, de culoare verde-brună sau cafenie, cu aromă plăcută de răşină şi balsamuri.
Propolisul este prelucrat de albinele lucrătoare, după colectarea unor produse biologice din cel puţin 20 de specii de arbori care produc secreţii răşinoase şi anume din mugurii unor copaci (plop, mesteacăn, arin, castan, fag, frasin, pin, brad), tulpini şi ramuri tinere, peţiolul frunzelor şi scoarţă (salcie, prun). La această materie răşinoasă, albina adaugă secreţiile glandelor salivare care conţin enzime, ceară şi alţi compuşi biochimici.
Atât culoarea, cât şi aroma şi compoziţia chimică a propolisului diferă în funcţie de speciile vegetale de pe care s-au colectat materiile prime. Culesul se face în zile călduroase, cu temperaturi mai mari de 200 grade C, când produsul finit devine plastic. De la un stup, apicultorii iscusiţi pot recolta o cantitate de 100-400 grame de propolis, în funcţie de zonă. Lucrarea constă din răzuirea de pe pereţii stupului a stratului de propolis care se păstrează, ulterior, sub forma unor bulgăraşi sau ca tinctură alcoolizată.
Efectele tămăduitoare ale propolisului au fost cunoscute încă din cele mai vechi timpuri. În Egiptul antic, preoţii sacerdoţi îl foloseau la îmbălsămarea morţilor, asigurând păstrarea nealterată a mumiilor de-a lungul mileniilor.
În Grecia, filosoful Aristotel considera că propolisul este o „purificare a cerii“ şi îl recomanda ca remediu pentru contuzii şi plăgi supurânde.
Treptat, preparatul a intrat în folosinţa medicinii populare, deşi explicaţiile concrete asupra efectelor terapeutice au ajuns insuficient cunoscute de marele public, fiind păstrate în secret.
Proprietăţi antibacteriene şi cicatrizante
Compoziţia chimică a fost studiată de multe instituţii ştiinţifice, care au căutat să explice proprietăţile terapeutice şi efectele manifestate în-tr-o multitudine de afecţiuni maladive.
Analizele biochimice au pus în evidenţă un amestec complex de substanţe provenite din sursele vegetale care au fost colectate de albine. În propolis ar exista 55% răşini şi balsamuri, 25-30% ceruri, 10% uleiuri eterice şi aromatice, 5% polen. În cantităţi mai mici există aminoacizi, enzime, vitamine (A, B, D, E, PP), hormoni naturali, flavone, flavonoizi, acizi organici (cinamic, cafeic, ferulic), precum şi un complex de săruri minerale în care predomină Fe, Zn, Cu, Co, Mn, Mo, Al, Ca, siliciu, bariu, vanadiu, elemente care sunt implicate în desfăşurarea optimă a proceselor fiziologice ale organismelor umane şi animale. Continuare …
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Propolisul, „vindecătorul“ din stup )Utilizările bradului în fitoterapie
Articol publicat in ziarul Lumina din 10.09.2007.
În scopuri terapeutice, cel mai mult sunt folosiţi mugurii de brad, care se formează primăvara, în vârful crenguţelor, având o culoare frumoasă verde crud, spre bucuria iubitorilor de natură, care le apreciază atât gingăşia, cât şi aroma pe care o radiază în jur.
Ciobanii culeg mugurii cu lungimea de două degete şi îi mestecă în timpul lungilor deplasări prin munţi, ca să le potolească setea şi să-i ferească de bolile pulmonare şi chiar de spiritele rele. După ce mănâncă 5-6 muguri pe stomacul gol, cu 15-30 minute înainte de masă, ciobanul simte împrospătarea respiraţiei, dezinfectarea gurii şi reglarea poftei de mâncare. Ajunşi în stână, fac o fiertură din muguri pe care o dau, într-o cantitate limitată, la oile slăbite pentru a le întrema.
Cetina de brad se adună în tot timpul anului, tăind ramuri tinere, lungi de 20-30 cm.
Răşina a devenit şi ea foarte preţioasă în tratarea unor boli. Aceasta se formează pe tulpină în locurile cicatrizate după răniri sau ruperi de ramuri şi scoarţă. Datorită conţinutului foarte ridicat în uleiuri eterice, răşina are acţiuni dezinfectante, antiinflamatoare şi cicatrizante pentru care se prelucrează, sub formă de tinctură, uleiuri şi unguente.
Cetina conţine o cantitate mare de răşină, iar mugurii au, în plus, ulei eteric, taninuri şi vitamine. Uleiul esenţial, extras prin antrenare cu vapori de apă timp de 4-5 ore, se află într-o cantitate destul de redusă (0,25 – 0,35 %), dar foarte valoroasă prin mirosul plăcut, balsamic şi înviorător.
Leac bun pentru bolile de plămâni
Discutând cu locuitorii din zonele de munte, înţelegem valoarea deosebită a mugurilor şi cetinei de brad pentru păstrarea sănătăţii oamenilor, produsele obţinute din organele vegetale aflându-se la baza multor tratamente pentru boli de mare gravitate.
În bolile de plămâni este cunoscut efectul de vindecare a afecţiunilor laringelui, traheei şi bronhiilor, cu efect de calmare a tusei şi de tămăduire a pneumoniei, pleureziei, bronşitei cronice, astmului bronşic şi tuberculozei. Datorită acţiunii expectorante, bactericide, revulsive, antiinflamatoare şi fluidizante a secreţiilor bronhice, pădurile de brad constituie un mediu excelent, încărcat cu uleiuri eterice şi miros de răşină în care se amenajează sanatoriile pentru refacerea sănătăţii bolnavilor cu afecţiuni respiratorii. În acest mediu se vor fortifica plămânii, căile respiratorii se vor elibera de spută, iar respiraţia va fi mai profundă şi uşoară. Continuare …
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Utilizările bradului în fitoterapie )Mugurii de plop cei binefăcători
Articol publicat in ziarul Lumina din 09.09.2007.
Plopul este originar din Iran şi Turcia, de unde a fost aclimatizat de către arabi în tot bazinul Mării Mediterane. În tradiţia creştină se spune că din lemn de plop a fost făcută crucea Mântuitorului, pe care a purtat-o pe drumul Golgotei. Frunzele plopului tremură şi astăzi când îşi amintesc de acea crucificare.
Potrivit unei legende din Grecia antică, Hercule a purtat o coroană din frunze de plop după ce l-a eliberat pe Cerber, dulăul iadului, din împărăţia lui Hades – zeul morţii. Se consideră că una din feţele frunzelor ar fi mai întunecată datorită fumului şi cenuşii care s-a depus la trecerea prin iadul lui Hades.
În tradiţiile vechi, plopul era utilizat în ritualuri magice, însoţind omul prin călătoriile astrale spre cealaltă lume. De aceea, anticii confecţionau scuturi din lemn de plop, deoarece îl considerau un bun protector împotriva rănilor mortale. Magicienii utilizau mugurii de plop în ritualuri pentru dobândirea succesului în viaţă şi în lupte, pentru protecţia contra farmecelor. Mugurii s-ar găsi sub semnul lui Zeus, cel mai slăvit dintre zei, având virtutea de a conferi oamenilor vitejie, putere şi spirit de învingător.
În Irlanda, mugurii erau consideraţi ca simbol al vieţii veşnice şi se foloseau în ritualurile funerare, pentru a arăta că moartea nu era sfârşitul vieţii.
În prezent, plopul este răspândit pe toate continentele globului. În România ocupă un areal foarte vast, de la câmpie, pe dealuri şi coline joase, până în zonele submontane, la altitudini de 1.800 metri. Este frecvent întâlnit în păduri, poieni umede, zăvoaie, depresiuni, luncile râurilor şi Delta Dunării.
Îl găsim şi în parcuri sau în lungul şoselelor şi a liniilor de căi ferate, ca element decorativ, fiind preferat plopul piramidal (varietatea italică), cu coroana columnară. Este important de ştiut că plopul poate trăi până la 200 de ani. Din experienţa populară se spune că nu este indicat să ne adăpostim sub plop în timpul furtunii, deoarece plopul ar fi primul trăsnit.
Muguri vegetativi utilizaţi în scopuri medicinale
Plopul este un pom impunător, înalt de 25-35 metri, cu diametrul trunchiului de până la 2 metri. Coroana este largă şi rară, cu ramuri răsfirate, acoperite cu o scoarţă cenuşie, brăzdată longitudinal. Frunzele sunt rombic-ovate sau triunghiulare, lucioase pe ambele feţe. Florile au formă de mâţişori roşcaţi (cele mascule) sau verzi (cele femele).
În scopuri medicinale se folosesc muguri vegetativi, recoltaţi în lunile martie-aprilie, când încep să se umfle, înainte de creşterea frunzelor. Continuare …
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Mugurii de plop cei binefăcători )Sănătate cu iarba îngerilor
Articol publicat in ziarul Lumina din 27.08.2007.
Angelica sau iarba îngerilor este planta care a fost cultivată în grădinile mănăstirilor încă din Evul Mediu, fiind recomandată pentru proprietăţile sale medicinale şi condimentare şi pentru aroma deosebit de plăcută, cu gust dulce-amărui. Multiplele mijloace de vindecare a bolilor fizice şi psihice cu ajutorul preparatelor din angelica arată valoarea deosebită a darului pe care îngerii l-au oferit oamenilor spre păstrarea sănătăţii. Orice gospodar este îndemnat să-şi cultive în grădina proprie această „iarbă a îngerilor“ sau „iarba Sfântului Spirit“ şi va avea o farmacie a casei permanent deschisă.
Cunoscută sub denumirile de angelică, aglică, antonică, anghelină şi buchiniş, planta cuprinde circa 50 de specii, dintre care cea mai valoroasă este Angelica archangelica a cărei denumire de gen vine de la cuvântul latin angelus – înger, iar denumirea de specie, din combinaţia dintre cuvântul grecesc arho-primul şi aggelos – înger, ducând la credinţa că a fost adusă pe pământ de un înger şi recomandată oamenilor pentru păstrarea sănătăţii.
În Evul Mediu, angelica era considerată un adevărat panaceu pentru multe suferinţe fizice şi psihice care se puteau vindeca sub ocrotirea îngerilor protectori. Însăşi denumirea ştiinţifică ar fi legată de un vis al unui om sfânt, care ar fi trăit în Evul Mediu şi căruia i-a apărut Sfântul Mihail şi i-a arătat planta care va putea vindeca molima de ciumă din localitate. Într-adevăr, toţi bolnavii care ţineau în gură o bucată din rădăcina Sfântului-Spirit, deveneau imuni la această boală foarte contagioasă.
Din amintiri transmise de la generaţie la generaţie, se spune că „iarba îngerilor“ a salvat de la moarte un mare oraş european bântuit în secolul al VII-lea de o epidemie de ciumă.
Multe secole la rând , s-a crezut că angelica ar avea virtuţi magice, fiind folosită contra farmecelor şi a deochiului. Mamele aveau grijă să pună rădăcini de angelica în scăldătoarea copiilor bolnavi, având forţa de a chema îngerul păzitor la capul copilului care se va însănătoşi curând.
În legendele românilor era cunoscut că Pintea, haiducul din munţii Maramureşului, cunoştea forţa de tămăduire pe care o are „iarba îngerilor“ şi consuma palincă cu angelica, pentru a fi ferit de ciumă şi holeră, de supărări, sminteală, lingori şi de gloanţele duşmanilor. Tot în Transilvania exista convingerea că o înghiţitură de palincă, cu macerat din seminţe, tulpini sau rădăcini de angelică, poate să vindece bolile de stomac, răcelile, gripele, reumatismul şi depresia psihică apărută pe vreme mohorâtă, cu ploaie, iar bătrânii căpătau vigoarea tinereţii. Continuare …
Read Full Post | Make a Comment ( Comentarii închise la Sănătate cu iarba îngerilor )« Intrări anterioare
FARMACIA VERDE 