Hameiul, paznicul unui somn profund

Posted on 25 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 08.10.2007.

Cine şi-ar fi imaginat că micuţele conuri de hamei pot avea atât de multe principii active, care să le facă benefice în tratarea unei game impresionante de afecţiuni? Hameiul este utilizat în diverse tratamente, ajutând la reglarea tulburărilor nervoase, la vindecarea unor afecţiuni gastrice şi reumatismale, dar este intens utilizat şi în alte domenii.

În vechime se credea că această plantă este păzită de zâne şi spiriduşi, întrucât avea proprietatea de a hipnotiza şi de a adormi pe toţi muritorii. Popoarele germanice, cu cea mai mare tradiţie în utilizarea hameiului, au fost acelea care au stabilit efecte miraculoase în combaterea insomniei, mai ales prin asocierea conurilor de hamei cu rădăcini de valeriană, aplicată într-o cură de două săptămâni. În decursul timpului, această combinaţie s-a dovedit foarte bine tolerată de organism şi de neegalat în combarea insomniei cronice, mai eficientă decât cel mai tare somnifer de sinteză chimică numit benzodiazepină, asigurând un somn liniştitor, fără a provoca efecte secundare şi dependenţe, aşa cum apar după medicamentul de sinteză.

Hameiul, aflat la început numai în flora spontană, a fost utilizat încă din Antichitate la prepararea unor băuturi şi ca aliment. Originar din Europa, a intrat în cultură începând din secolul VII, mai ales în zonele mai umede şi răcoroase din Centrul şi Vestul Europei. O amploare deosebită a luat cultura de hamei în secolele XIV-XV, o dată cu dezvoltarea industriei berii în Bavaria, Boemia şi Belgia.

Cele mai întinse plantaţii româneşti, în Cluj şi Sighişoara

Cele mai mari producătoare de hamei sunt, în prezent, Cehia, Germania, Danemarca şi SUA. În România, primele culturi de hamei în sistem grădinăresc încep să apară din secolul XIV în Transilvania şi din secolul XV în Moldova şi Ţara Românească. În prezent creşte spontan în lungul apelor curgătoare, păduri, zăvoaie, tufărişuri, de la câmpie până la altitudinea de 1.000 metri. Culturi mai întinse se găsesc în plantaţii special amenajate din zonele Orăştie, Cluj, Sighişoara, unde se valorifică conurile pentru industria berii.

Planta preferă terenurile umede, însorite sau semiumbrite, cu precipitaţii anuale de 550-650 mm, din care cele mai importante trebuie să cadă în lunile mai-iulie (310-340 mm).

Hameiul este o plantă perenă, căţărătoare ca o liană, cu tulpină groasă şi aspră la pipăit din cauza perişorilor în formă de cârlige. Lungimea tulpinii poate să ajungă la 3-5 metri, cu tendinţă de încolăcire în jurul altor plante folosite ca suport.

Continuare …

Reclame
Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Hameiul, paznicul unui somn profund )

Utilizările bradului în fitoterapie

Posted on 25 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 10.09.2007.

În scopuri terapeutice, cel mai mult sunt folosiţi mugurii de brad, care se formează primăvara, în vârful crenguţelor, având o culoare frumoasă verde crud, spre bucuria iubitorilor de natură, care le apreciază atât gingăşia, cât şi aroma pe care o radiază în jur.

Ciobanii culeg mugurii cu lungimea de două degete şi îi mestecă în timpul lungilor deplasări prin munţi, ca să le potolească setea şi să-i ferească de bolile pulmonare şi chiar de spiritele rele. După ce mănâncă 5-6 muguri pe stomacul gol, cu 15-30 minute înainte de masă, ciobanul simte împrospătarea respiraţiei, dezinfectarea gurii şi reglarea poftei de mâncare. Ajunşi în stână, fac o fiertură din muguri pe care o dau, într-o cantitate limitată, la oile slăbite pentru a le întrema.

Cetina de brad se adună în tot timpul anului, tăind ramuri tinere, lungi de 20-30 cm.

Răşina a devenit şi ea foarte preţioasă în tratarea unor boli. Aceasta se formează pe tulpină în locurile cicatrizate după răniri sau ruperi de ramuri şi scoarţă. Datorită conţinutului foarte ridicat în uleiuri eterice, răşina are acţiuni dezinfectante, antiinflamatoare şi cicatrizante pentru care se prelucrează, sub formă de tinctură, uleiuri şi unguente.

Cetina conţine o cantitate mare de răşină, iar mugurii au, în plus, ulei eteric, taninuri şi vitamine. Uleiul esenţial, extras prin antrenare cu vapori de apă timp de 4-5 ore, se află într-o cantitate destul de redusă (0,25 – 0,35 %), dar foarte valoroasă prin mirosul plăcut, balsamic şi înviorător.

Leac bun pentru bolile de plămâni

Discutând cu locuitorii din zonele de munte, înţelegem valoarea deosebită a mugurilor şi cetinei de brad pentru păstrarea sănătăţii oamenilor, produsele obţinute din organele vegetale aflându-se la baza multor tratamente pentru boli de mare gravitate.

În bolile de plămâni este cunoscut efectul de vindecare a afecţiunilor laringelui, traheei şi bronhiilor, cu efect de calmare a tusei şi de tămăduire a pneumoniei, pleureziei, bronşitei cronice, astmului bronşic şi tuberculozei. Datorită acţiunii expectorante, bactericide, revulsive, antiinflamatoare şi fluidizante a secreţiilor bronhice, pădurile de brad constituie un mediu excelent, încărcat cu uleiuri eterice şi miros de răşină în care se amenajează sanatoriile pentru refacerea sănătăţii bolnavilor cu afecţiuni respiratorii. În acest mediu se vor fortifica plămânii, căile respiratorii se vor elibera de spută, iar respiraţia va fi mai profundă şi uşoară. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Utilizările bradului în fitoterapie )

Florile de salcâm, calmantul din farmacia naturii

Posted on 11 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 26.08.2007.

Coroana este rară şi luminoasă, adesea globuloasă, formată din ramuri spinoase şi frunze compuse, cu 7-19 foliole eliptice, inserate pe un rahis lung. Florile sunt mari, albe sau uşor roze, grupate în raceme cu formă de ciorchine, lung de 10-20 cm, cu miros dulce-parfumat. Înflorirea are loc în a doua jumătate a lunii mai şi prima parte din iunie. Înainte de înflorire, ciorchinii sunt îndreptaţi în sus, iar după înflorire, în jos.

Florile rămân deschise 8-12 zile, iar secreţia nectarului începe să fie apreciabilă din momentul în care temperatura nopţilor depăşeşte 14 grade C, mai ales în zone apropiate de o sursă de apă, pentru a contribui la ridicarea umidităţii relative a aerului.

În anii foarte favorabili, producţia de nectar a unei plantaţii de salcâm poate atinge 1.100-1.700 de kg de miere la hectar, iar în perioada culesului maxim, coloniile puternice de albine pot aduna circa 10-12 de kg de nectar pe zi.

Fructele salcâmului sunt păstăi, ca orice specie din familia leguminoaselor, lungi de 5-10 cm, turtite, brun-roşcate, cu 4-10 seminţe în formă de rinichi.

Salcâmul, cu denumirea ştiinţifică Robinia pseudoacacia este originar din America de Nord, de unde s-a răspândit în toată Europa şi Asia. În România a fost adus de turci prin anul 1750, mai întâi în sudul ţării, de unde s-a răspândit în toată ţara, atât ca arbore spontan cât şi plantat în liziere masive sau, izolat. Predomină în zonele de câmpie şi de deal, în sudul Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei, pe marginea drumurilor şi pe lângă aşezările săteşti. Se remarcă printr-o mare capacitate de lăstărire şi de adaptare ecologică la condiţii climatice foarte variate, cu o bună rezistenţă, atât la gerurile iernii, cât şi la secetele de vară.

Având o creştere rapidă şi rădăcini puternice, cu o extindere laterală până la 20 metri, salcâmul poate asigura fixarea terenurilor nisipoase, a dunelor de nisip din Oltenia şi sudul Moldovei, a coastelor erodate şi alunecoase şi a taluzurilor cu pantă mare. De asemenea, constituie o specie ideală pentru amenajarea perdelelor de protecţie, a parazăpezilor (datorită rezisteţei la umezeală) şi ca material de construcţie (şarpante la case, stâlpi de gard, araci în vie, material de parchet şi în construcţii navale), fiind cel mai puţin atacat de carii.

În parcuri şi grădini este plantat în scopuri decorative, melifere şi medicinale, fiind preferat de gospodari pentru frumuseţea florilor albe şi plăcut mirositoare şi a frunzelor de culoare verde-crud. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Florile de salcâm, calmantul din farmacia naturii )

Ţelina, aliment şi medicament indicat în dieta zilnică

Posted on 10 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 12.08.2007.

Ţelina este unul dintre cele mai căutate produse de pe pieţele alimentare. Se valorifică atât frunzele mari, de culoare verde-intens, cât, mai ales, seminţele şi rădăcinile, respectiv rizomul îngroşat şi cărnos. Totul este puternic aromat şi cu gust dulceag, uşor sălciu. În cazul când oamenii ar reuşi să cunoască valoarea deosebită a ţelinei în alimentaţie şi în terapia medicală, ar planta-o, fără îndoială, în grădinile lor şi ar consuma-o zilnic ca aliment şi medicament.

Ţelina se cultivă pe soluri umede şi fertile, bogate în humus şi în substanţe nutritive, necesitând o îngrijire atentă şi o irigare sistematică, la intervale scurte. Componentele chimice din rădăcini şi frunze sunt foarte variate, ceea ce explică atât valoarea alimentară, cât şi terapeutică. Pe lângă un conţinut mediu de apă (83%), se găsesc în rădăcini: zaharuri (5%), proteine, o mare bogăţie de săruri minerale (potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod, etc), vitamine (A, B1, B2, C), precum şi un ulei eteric (bogat în apiol, bergapten şi anhidridă sedanoică), care imprimă mirosul şi gustul caracteristic. Uleiul eteric din seminţe reprezintă 2% din total şi este extras, mai ales, în Franţa, Olanda, Ungaria, India şi SUA, realizând o cantitate mondială de peste 20 de tone anual. Ţelina, aflată astăzi în culturile de legume, provine dintr-o formă sălbatică ce creştea pe terenurile saline şi mlăştinoase din lungul litoralului mediteranean şi din Caucaz. Din acest strămoş au derivat soiurile selecţionate care se cultivă în toată lumea pentru frunze sau rădăcini.

Plantă sfântă la greci

Treptat, forma sălbatică a intrat în cultură, mai întâi în zona mediteraneană, încă de acum 3000 de ani, fiind consemnată în scrierile filosofilor şi medicilor greci şi romani drept un medicament deosebit de preţios, bogat în vitamine şi minerale, recomandat în hipertensiune arterială, reumatism, gută şi astenie sexuală. Poetul grec Homer o menţionează în poemele sale epice „Iliada“ şi „Odiseea“ ca o plantă sfântă, ţinând seamă de calităţile ei terapeutice. Achile, eroul din Iliada, a folosit-o pentru a vindeca bolile căpătate de caii săi superbi.

În urmă cu 25 de secole, Hippocrate, părintele medicinei, o numea „selinom“ şi o socotea ca un remediu excelent pentru liniştirea sistemului nervos. Frunzele de ţelină erau folosite la împodobirea capului învingătorilor din jocurile ţinute, la intervale de 4 ani, în cetatea Nemeea din Peloponez (sudul Greciei). Aceste festivităţi au început din anul 573 î.H. în cinstea lui Hercules (fiul lui Zeus), care reuşise să omoare leul din Nemeea ce teroriza populaţia. Frunzele de ţelină aveau un rol similar cu frunzele de dafin care încununau pe câştigătorii jocurilor Pythiene.

Romanii preparau un vin tonic cu frunze proaspete de ţelină pentru a mări puterea fizică şi capacitatea de procreare. Copiii romani, care consumau ţelină, creşteau repede şi erau feriţi de boli, adulţii se vindecau de oboseală şi boli renale, iar bătrânii îşi tratau reumatismul şi senilitatea. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Ţelina, aliment şi medicament indicat în dieta zilnică )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...