Tratamente naturiste recomandate în enurezis

Posted on 18 Ianuarie 2009. Filed under: Afectiuni genitale si renale | Etichete:, , |

Incontinenţa urinară reprezintă incapacitatea de a controla emisiunea de urină şi pierderea inconştientă a urinei, atât la adulţi (bătrâni, bolnavi, obezi şi femei cu prolaps uterin) cât, mai frecvent, la copii, în timpul somnului.

La copii, afecţiunea se numeşte enurezis nocturn, cu pierderea inconştientă a urinei în timpul nopţii. Fără a fi o boală, se constată că urina se acumulează, treptat, în vezică, iar în momentul în care vezica s-a umplut, centrii nervoşi de la nivelul peretelui trimit mesaje la creier, anunţând necesitatea golirii imediate. La o oră după ce copilul a adormit profund, creierul lui nu recepţionează prompt mesajul şi, din acest moment, vezica se va goli fără control, prin somn.

Înainte de urinare, copilul este puţin agitat, bolborosind câteva silabe prin somn. După golirea completă a vezicii, copilul adoarme profund şi va fi perfect liniştit.

După vârsta de 3 ani, traseele nervoase înregistrează umplerea vezicii urinare şi pot comanda contractarea muşchilor circulari ai sfincterului, ceea ce asigură evitarea urinării în pat. Există şi cazuri cu o maturizare întârziată a scoarţei cerebrale, determinând o continuare a enurezisului nocturn după vârsta de 3-4 ani.

Trebuie subliniat faptul că incontinenţa nu este o afecţiune periculoasă pentru sănătatea pacientului, dar este foarte neplăcută, întrucât poate duce la izolare din activitatea socială. Incontinenţa urinară poate afecta toate categoriile de vârstă, de la cea mai fragedă copilărie şi până la persoanele cu vârste foarte înaintate. Merită subliniat că la populaţia vârstnică, incontinenţa urinară este o problemă majoră de viaţă, circa 50% dintre cei spitalizaţi având simptome agravate; mai ales la sexul feminin, peste o treime din totalul femeilor de peste 60 de ani prezintă simptome caracteristice. Citeste tot articolul

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Coacăzul fereşte organismul de infecţii

Posted on 25 Mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 30.09.2007.

Coacăzul este un arbust originar din Tibet (Asia) şi extins în flora spontană şi cultivată din Europa de aproximativ 400 de ani. A fost plantat, mai întâi, în Olanda, Danemarca, Suedia şi nordul Germaniei, unde creşte spontan prin păduri, mai frecvent în zonele colinare, cu peste 600 mm precipitaţii anuale, având şi o mare rezistenţă la ger. În stare sălbatică, preferă zonele temperate mai umede şi răcoroase, ferite de vânturi puternice.

În jurul anului 1630, planta a fost dusă pe continentul american. În prezent, 98% din suprafaţa cultivată este concentrată în Europa, unde se produc anual 330.000 de tone fructe de coacăz, mai ales în Germania, Anglia. Norvegia şi Austria.

În România, cultura coacăzului a fost iniţiată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în primul rând în Transilvania. În prezent se cultivă pe suprafeţe mai mari în zonele submontane şi colinare din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Suceava. Se află în culturi intensive, dar apare şi sporadic în flora spontană prin păduri, poieni, zăvoaie, tufărişuri şi mlaştini din zonele mai reci şi mai umede ale Moldovei şi Transilvaniei.

În grădinile familiale se cultivă, cu succes, în spaţii însorite sau uşor umbrite, pe marginea aleilor, în apropierea gardurilor sau ca plantă intercalată printre pomii fructiferi existenţi.

Coacăzul aparţine familiei Saxifragaceae, cu 150 de specii, între care există genul botanic Ribes cu speciile: coacăz negru (Ribes nigrum), coacăz roşu (R. rubrum), coacăz de munte (R. alpinus), coacăz auriu (R. aureum), agriş (R. grossularia) etc.

Coacăzul negru este un arbust nespinos, înalt de 1-1,5 metri, puternic ramificat de la bază, cu tulpini viguroase. Sistemul radicular este relativ superficial, situat la adâncimi de numai 10-30 cm, ramificat doar pe suprafaţa proiecţiei coroanei.

Frunzele sunt împărţite în 3-5 lobi triunghiulari, cu margini dinţate, puţin păroase pe faţa inferioară şi garnisite cu numeroase glande punctiforme, galbene şi parfumate.

Florile sunt mici, galben-verzui la exterior şi roşii spre interior, grupate câte 5-10 în ciorchini, care atârnă în jos. Înflorirea are loc primăvara timpuriu, mai frecvent în lunile aprilie-mai şi durează 14-15 zile, începând de la baza ciorchinilor spre vârf. La circa 60 zile după fecundarea florilor are loc maturarea fructelor, cam în a doua decadă a lunii iulie.

Fructele sunt bace sferice, cu diametrul de 0,5-1 cm, având o culoare neagră, parfumate şi cu gust plăcut, aromatic şi puţin acrişor. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Coacăzul fereşte organismul de infecţii )

Ţelina, aliment şi medicament indicat în dieta zilnică

Posted on 10 Mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 12.08.2007.

Ţelina este unul dintre cele mai căutate produse de pe pieţele alimentare. Se valorifică atât frunzele mari, de culoare verde-intens, cât, mai ales, seminţele şi rădăcinile, respectiv rizomul îngroşat şi cărnos. Totul este puternic aromat şi cu gust dulceag, uşor sălciu. În cazul când oamenii ar reuşi să cunoască valoarea deosebită a ţelinei în alimentaţie şi în terapia medicală, ar planta-o, fără îndoială, în grădinile lor şi ar consuma-o zilnic ca aliment şi medicament.

Ţelina se cultivă pe soluri umede şi fertile, bogate în humus şi în substanţe nutritive, necesitând o îngrijire atentă şi o irigare sistematică, la intervale scurte. Componentele chimice din rădăcini şi frunze sunt foarte variate, ceea ce explică atât valoarea alimentară, cât şi terapeutică. Pe lângă un conţinut mediu de apă (83%), se găsesc în rădăcini: zaharuri (5%), proteine, o mare bogăţie de săruri minerale (potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod, etc), vitamine (A, B1, B2, C), precum şi un ulei eteric (bogat în apiol, bergapten şi anhidridă sedanoică), care imprimă mirosul şi gustul caracteristic. Uleiul eteric din seminţe reprezintă 2% din total şi este extras, mai ales, în Franţa, Olanda, Ungaria, India şi SUA, realizând o cantitate mondială de peste 20 de tone anual. Ţelina, aflată astăzi în culturile de legume, provine dintr-o formă sălbatică ce creştea pe terenurile saline şi mlăştinoase din lungul litoralului mediteranean şi din Caucaz. Din acest strămoş au derivat soiurile selecţionate care se cultivă în toată lumea pentru frunze sau rădăcini.

Plantă sfântă la greci

Treptat, forma sălbatică a intrat în cultură, mai întâi în zona mediteraneană, încă de acum 3000 de ani, fiind consemnată în scrierile filosofilor şi medicilor greci şi romani drept un medicament deosebit de preţios, bogat în vitamine şi minerale, recomandat în hipertensiune arterială, reumatism, gută şi astenie sexuală. Poetul grec Homer o menţionează în poemele sale epice „Iliada“ şi „Odiseea“ ca o plantă sfântă, ţinând seamă de calităţile ei terapeutice. Achile, eroul din Iliada, a folosit-o pentru a vindeca bolile căpătate de caii săi superbi.

În urmă cu 25 de secole, Hippocrate, părintele medicinei, o numea „selinom“ şi o socotea ca un remediu excelent pentru liniştirea sistemului nervos. Frunzele de ţelină erau folosite la împodobirea capului învingătorilor din jocurile ţinute, la intervale de 4 ani, în cetatea Nemeea din Peloponez (sudul Greciei). Aceste festivităţi au început din anul 573 î.H. în cinstea lui Hercules (fiul lui Zeus), care reuşise să omoare leul din Nemeea ce teroriza populaţia. Frunzele de ţelină aveau un rol similar cu frunzele de dafin care încununau pe câştigătorii jocurilor Pythiene.

Romanii preparau un vin tonic cu frunze proaspete de ţelină pentru a mări puterea fizică şi capacitatea de procreare. Copiii romani, care consumau ţelină, creşteau repede şi erau feriţi de boli, adulţii se vindecau de oboseală şi boli renale, iar bătrânii îşi tratau reumatismul şi senilitatea. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Ţelina, aliment şi medicament indicat în dieta zilnică )

Tratamentul naturist al uremiei

Posted on 1 Aprilie 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , |

Articol publicat in ziarul Evenimentul din 01.06.2006.

Uremia este creşterea patologică a cantităţii de uree sau acid uric (uricemie) din sînge, cînd rinichiul bolnav nu le poate elimina în întregime. Ureea este un produs final de metabolizare a aminoacizilor din proteine. Azotul provenit din degradarea proteinelor este eliminat din rinichi, în cea mai mare parte, sub formă de uree dar şi de acid uric sau săruri de amoniu. Creşterea concentraţiei acidului uric în sînge şi depunerea de uraţi, în special, la nivelul articulaţiilor determină boala cunoscută sub numele de gută. Acumularea ureei în sîngele plasmatic, denumită în mod obişnuit, deşi impropriu, uremie – mai corect ar fi sindrom azotemic sau azotemie – are repercusiuni specifice asupra tuturor aparatelor şi sistemelor organismului uman. Se recomandă, prioritar, asistenţa medicală de specialitate la o secţie de urologie şi nefrologie, precum şi regim dietetic, ceaiuri, apiterapie, presopunctură şi acupunctură.

Uremia este o afecţiune gravă şi este bine să se evite improvizaţiile terapeutice. În cele mai multe cazuri, bolnavii necesită spitalizare îndelungată. Pe lîngă medicaţia recomandată de către medicul specialist, însoţită în mod obligatoriu de regim alimentar sever, foarte utile sînt şi ceaiurile. Tratamentele cu plante medicinale sînt bune adjuvante, mai ales, în formele cronice şi nu în cele acute, care necesită spitalizare imediată.

Pentru tratamentul uremiei, specialiştii în fitoterapie de la Centrul Aroma din Iaşi (aflat în cadrul Universităţii Agronomice) ne-au oferit reţetele unor ceaiuri din plante, care au dat rezultate în cazul celor diagnosticaţi cu această boală. După cum ne-a spus dl prof.univ.dr. Constantin Milică, şeful acestui centru, în primul rînd este recomandată infuzia din flori de porumbar (Prunus spinosa) – o linguriţă flori uscate la 250 ml apă clocotită. Se poate face şi decoct dintr-o linguriţă de fructe bine coapte la 250 ml apă. Se beau 2-3 ceaiuri/zi. Ceaiul este diuretic, depurativ şi antiseptic.

Mătasea de porumb

Un alt remediu contra uremiei recomandat de dl prof. Milică este infuzia din mătase de porumb – o linguriţă de mătase uscată şi mărunţită la o cană cu apă. Se beau 2-3 căni/zi. Mătasea de porumb (inflorescenţa femelă a porumbului) se recoltează atunci cînd este încă verde şi se usucă la umbră.

Primăvara, se consumă, vreme de 30-40 de zile, cîte 1 litru de ceai pe zi, din mătase de porumb, la cere se mai adaugă cozi de cireşe amare şi ghimpe (Xanthium spinosum). Într-un vas mare se pun la fiert 7-8 l de apă, în care se pune o mînă de mătase de porumb, una de cozi de cireşe amare şi una de ghimpe (de la Plafar). Se fierbe pînă cînd ceaiul capătă o culoare închisă, apoi se pune în sticle de 1 litru şi se păstrează la rece. Se consumă o sticlă pe zi (cîte 2-3 pahare o dată). Tratamentul se ţine de două ori pe an, apoi se verifică dacă uremia a scăzut. Dacă nu, tratamentul se continuă şi în anul următor.

Ceapa, un diuretic energic

Efecte deosebite în eliminarea rapidă a ureei şi acidului uric din sînge are consumul de ceapă, ca atare, cîte 1-2 cepe/zi sau decoct din 3 cepe mari date prin răzătoare la un litru de apă. Se beau două căni/zi, una dimineaţa şi una seara. Se poate prepara şi tinctură dintr-o ceapă zdrobită şi macerată timp de 10 zile în alcool de 70 de grade. Se filtrează şi se iau 2 linguriţe/zi, înainte de masa de prînz şi de culcare. Foarte util este şi un ceai diuretic din ceapă şi miere de albine – 100 g ceapă şi 50 g miere la 200 ml apă. Ceapa se toacă şi se fierbe 15 minute într-un vas acoperit, la foc moale. Se răceşte puţin, se strecoară, se stoarce şi, la lichidul obţinut se adaugă mierea. Se amestecă pînă la omogenizare şi se bea seara, la culcare.

Remedii pe bază de frunze de mesteacăn

Efecte terapeutice contra uremiei are şi infuzia din 1-2 linguriţe cu frunze de mesteacăn, uscate şi mărunţite, la o cană cu apă clocotită. După strecurare, se adaugă un vîrf de cuţit de bicarbonat. Se beau 2-3 căni/zi. Se poate prepara şi o infuzie concentrată, din 2 linguri de frunze la cană. Se lasă să se răcească la 40ºC, se adaugă un vîrf de cuţit de bicarbonat, pentru neutralizarea acidităţii şi astfel se lasă 6 ore, după care se bea în 2 reprize, la interval de 4 ore.

Foarte util este un amestec din frunze de mesteacăn (20 g), frunze de anghinare (5 g), frunze de urzică (15 g), turiţa mare (20 g) şi mătase de porumb (40 g). Se prepară infuzie dintr-o lingură de amestec la o cană cu apă. Se beau 2-3 ceaiuri pe zi.

La fel se poate prepara şi consuma infuzia din amestec de frunze de mesteacăn (20 g), frunze de anghinare (30 g), coada calului (30 g), rădăcină de pătrunjel (10 g) şi fructe de măceş (10 g).

Pentru uremicii care au şi diabet, dl prof. Milică recomandă un amestec din frunze de mesteacăn (10 g), frunze de afin (30 g), fructe de cătină (30 g) şi parte aeriană din ciumărea – Galega officinalis (30 g). Se face infuzie dintr-o lingură de amestec la o cană cu apă. Se beau 1-2 căni/zi, neîndulcite, timp de o lună.

Regim alimentar

Nu se fumează, nu se consumă alcool şi nici cafea. Este recomandat regim dietetic, cu reducere de proteine, bogat în glucide şi lipide. Se consumă alimente sărace în proteine, fără restricţie: cartofi, salate, leuştean, morcovi, sfeclă, conopidă, varză albă şi roşie, fasole verde, spanac, castraveţi, roşii consumate ca atare sau sub formă de suc, usturoi, fructe sub orice formă, orice fel de produse zaharoase şi grăsimi (unt, ulei, smîntînă, frişcă). Alimente complet interzise sînt conservele, brînzeturile fermentate şi carnea.

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Tratamentul naturist al uremiei )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...