Mugurii de plop cei binefăcători

Posted on 25 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 09.09.2007.

Plopul este originar din Iran şi Turcia, de unde a fost aclimatizat de către arabi în tot bazinul Mării Mediterane. În tradiţia creştină se spune că din lemn de plop a fost făcută crucea Mântuitorului, pe care a purtat-o pe drumul Golgotei. Frunzele plopului tremură şi astăzi când îşi amintesc de acea crucificare.

Potrivit unei legende din Grecia antică, Hercule a purtat o coroană din frunze de plop după ce l-a eliberat pe Cerber, dulăul iadului, din împărăţia lui Hades – zeul morţii. Se consideră că una din feţele frunzelor ar fi mai întunecată datorită fumului şi cenuşii care s-a depus la trecerea prin iadul lui Hades.

În tradiţiile vechi, plopul era utilizat în ritualuri magice, însoţind omul prin călătoriile astrale spre cealaltă lume. De aceea, anticii confecţionau scuturi din lemn de plop, deoarece îl considerau un bun protector împotriva rănilor mortale. Magicienii utilizau mugurii de plop în ritualuri pentru dobândirea succesului în viaţă şi în lupte, pentru protecţia contra farmecelor. Mugurii s-ar găsi sub semnul lui Zeus, cel mai slăvit dintre zei, având virtutea de a conferi oamenilor vitejie, putere şi spirit de învingător.

În Irlanda, mugurii erau consideraţi ca simbol al vieţii veşnice şi se foloseau în ritualurile funerare, pentru a arăta că moartea nu era sfârşitul vieţii.

În prezent, plopul este răspândit pe toate continentele globului. În România ocupă un areal foarte vast, de la câmpie, pe dealuri şi coline joase, până în zonele submontane, la altitudini de 1.800 metri. Este frecvent întâlnit în păduri, poieni umede, zăvoaie, depresiuni, luncile râurilor şi Delta Dunării.

Îl găsim şi în parcuri sau în lungul şoselelor şi a liniilor de căi ferate, ca element decorativ, fiind preferat plopul piramidal (varietatea italică), cu coroana columnară. Este important de ştiut că plopul poate trăi până la 200 de ani. Din experienţa populară se spune că nu este indicat să ne adăpostim sub plop în timpul furtunii, deoarece plopul ar fi primul trăsnit.

Muguri vegetativi utilizaţi în scopuri medicinale

Plopul este un pom impunător, înalt de 25-35 metri, cu diametrul trunchiului de până la 2 metri. Coroana este largă şi rară, cu ramuri răsfirate, acoperite cu o scoarţă cenuşie, brăzdată longitudinal. Frunzele sunt rombic-ovate sau triunghiulare, lucioase pe ambele feţe. Florile au formă de mâţişori roşcaţi (cele mascule) sau verzi (cele femele).

În scopuri medicinale se folosesc muguri vegetativi, recoltaţi în lunile martie-aprilie, când încep să se umfle, înainte de creşterea frunzelor. Continuare …

Reclame
Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Mugurii de plop cei binefăcători )

Tratamente naturiste şi diete pentru combaterea celulitei

Posted on 11 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 03.09.2007.

Este greşit să se considere celulita drept un moft al femeilor cochete, preocupate de aspectul estetic al corpului. Apariţia celulitei ar trebui privită şi ca o consecinţă a unor tulburări primare în metabolismul organismului, cu urmări ce pot agrava, treptat, starea generală de sănătate, mai ales la persoanele supraponderale.

Afecţiunea poate fi constatată la circa 70-80% dintre femeile de peste 18 ani, atât la cele obeze, cât şi la cele suple, care, din comoditate, evită să facă mişcare, cu un minimum de efort fizic. Apare, mai ales, în perioadele „exploziilor hormonale“, respectiv la vârsta pubertăţii (12%), la consumul de anticoncepţionale (25%), în timpul şi după sarcină (20%) şi la menopauză (25%).

Recunoaştem că majoritatea femeilor, indiferent de vârstă şi de stare socială, doresc să aibă o înfăţişare plăcută a pielii, atât la nivelul feţei, cât şi pe tot corpul. Această dorinţă este însă învinsă uneori de celulită, care apare ca un duşman nemilos al frumuseţii, ar armoniei corpului şi al stării psihice normale. Ea produce femeilor sentimente de inferioritate şi jenă faţă de cei din jur, devenind o veritabilă obsesie în timpul verii, când ţinutele mai lejere fac vizibile excesele de grăsime din conturul corpului.

Ca afecţiune maladivă, celulita a fost descrisă, prima dată, de un medic francez din Lyon. Se manifestă printr-o deformare inestetică a pielii, cu edeme şi umflături ale straturilor superficiale şi profunde ale pielii, cauzate de formarea de conglomerate (micronoduli) pline cu apă şi un anumit tip de grăsime, cu structură alveolară. Aceste conglomerate, la început dure şi apoi moi, dau pielii aspectul de gropiţe şi moviliţe, asemenea cojilor de portocale (comparaţia a fost făcute în Suedia cu 150 de ani în urmă şi preluată de francezi sub denumirea de „peau dâorange“). Ca aspect nu trebuie să fie confundată cu vergeturile (dungi alb-roze pe piele) care apar la slăbirile bruşte, în zona unde au existat grăsimi.

La început, celulita se localizează pe pulpe, coapse şi fese, dar, treptat, avansează spre braţe, umeri, ceafă şi abdomenul inferior. În cazul când celulita coboară de la coapse spre genunchi, glezne şi laba piciorului este un indiciu al unei proaste circulaţii sanguine.

Apariţia celulitei este legată de prezenţa unor celule adipoase care cresc în volum, până la dimensiunile unui bob de fasole şi îşi modifică forma în urma acţiunii estrogenilor (hormonii sexuali feminini), determinând dereglarea circulaţiei sângelui la nivelul vaselor periferice din ţesutul adipos subcutanat, reducerea aportului de oxigen (hipoxie) şi acumularea de lichid limfatic care transportă reziduurile şi toxinele ce congestionează matricea conjunctivă.

Factorii care favorizează apariţia bolii – Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Tratamente naturiste şi diete pentru combaterea celulitei )

Sănătate cu iarba îngerilor

Posted on 11 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 27.08.2007.

Angelica sau iarba îngerilor este planta care a fost cultivată în grădinile mănăstirilor încă din Evul Mediu, fiind recomandată pentru proprietăţile sale medicinale şi condimentare şi pentru aroma deosebit de plăcută, cu gust dulce-amărui. Multiplele mijloace de vindecare a bolilor fizice şi psihice cu ajutorul preparatelor din angelica arată valoarea deosebită a darului pe care îngerii l-au oferit oamenilor spre păstrarea sănătăţii. Orice gospodar este îndemnat să-şi cultive în grădina proprie această „iarbă a îngerilor“ sau „iarba Sfântului Spirit“ şi va avea o farmacie a casei permanent deschisă.

Cunoscută sub denumirile de angelică, aglică, antonică, anghelină şi buchiniş, planta cuprinde circa 50 de specii, dintre care cea mai valoroasă este Angelica archangelica a cărei denumire de gen vine de la cuvântul latin angelus – înger, iar denumirea de specie, din combinaţia dintre cuvântul grecesc arho-primul şi aggelos – înger, ducând la credinţa că a fost adusă pe pământ de un înger şi recomandată oamenilor pentru păstrarea sănătăţii.

În Evul Mediu, angelica era considerată un adevărat panaceu pentru multe suferinţe fizice şi psihice care se puteau vindeca sub ocrotirea îngerilor protectori. Însăşi denumirea ştiinţifică ar fi legată de un vis al unui om sfânt, care ar fi trăit în Evul Mediu şi căruia i-a apărut Sfântul Mihail şi i-a arătat planta care va putea vindeca molima de ciumă din localitate. Într-adevăr, toţi bolnavii care ţineau în gură o bucată din rădăcina Sfântului-Spirit, deveneau imuni la această boală foarte contagioasă.

Din amintiri transmise de la generaţie la generaţie, se spune că „iarba îngerilor“ a salvat de la moarte un mare oraş european bântuit în secolul al VII-lea de o epidemie de ciumă.

Multe secole la rând , s-a crezut că angelica ar avea virtuţi magice, fiind folosită contra farmecelor şi a deochiului. Mamele aveau grijă să pună rădăcini de angelica în scăldătoarea copiilor bolnavi, având forţa de a chema îngerul păzitor la capul copilului care se va însănătoşi curând.

În legendele românilor era cunoscut că Pintea, haiducul din munţii Maramureşului, cunoştea forţa de tămăduire pe care o are „iarba îngerilor“ şi consuma palincă cu angelica, pentru a fi ferit de ciumă şi holeră, de supărări, sminteală, lingori şi de gloanţele duşmanilor. Tot în Transilvania exista convingerea că o înghiţitură de palincă, cu macerat din seminţe, tulpini sau rădăcini de angelică, poate să vindece bolile de stomac, răcelile, gripele, reumatismul şi depresia psihică apărută pe vreme mohorâtă, cu ploaie, iar bătrânii căpătau vigoarea tinereţii. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Sănătate cu iarba îngerilor )

Florile de salcâm, calmantul din farmacia naturii

Posted on 11 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 26.08.2007.

Coroana este rară şi luminoasă, adesea globuloasă, formată din ramuri spinoase şi frunze compuse, cu 7-19 foliole eliptice, inserate pe un rahis lung. Florile sunt mari, albe sau uşor roze, grupate în raceme cu formă de ciorchine, lung de 10-20 cm, cu miros dulce-parfumat. Înflorirea are loc în a doua jumătate a lunii mai şi prima parte din iunie. Înainte de înflorire, ciorchinii sunt îndreptaţi în sus, iar după înflorire, în jos.

Florile rămân deschise 8-12 zile, iar secreţia nectarului începe să fie apreciabilă din momentul în care temperatura nopţilor depăşeşte 14 grade C, mai ales în zone apropiate de o sursă de apă, pentru a contribui la ridicarea umidităţii relative a aerului.

În anii foarte favorabili, producţia de nectar a unei plantaţii de salcâm poate atinge 1.100-1.700 de kg de miere la hectar, iar în perioada culesului maxim, coloniile puternice de albine pot aduna circa 10-12 de kg de nectar pe zi.

Fructele salcâmului sunt păstăi, ca orice specie din familia leguminoaselor, lungi de 5-10 cm, turtite, brun-roşcate, cu 4-10 seminţe în formă de rinichi.

Salcâmul, cu denumirea ştiinţifică Robinia pseudoacacia este originar din America de Nord, de unde s-a răspândit în toată Europa şi Asia. În România a fost adus de turci prin anul 1750, mai întâi în sudul ţării, de unde s-a răspândit în toată ţara, atât ca arbore spontan cât şi plantat în liziere masive sau, izolat. Predomină în zonele de câmpie şi de deal, în sudul Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei, pe marginea drumurilor şi pe lângă aşezările săteşti. Se remarcă printr-o mare capacitate de lăstărire şi de adaptare ecologică la condiţii climatice foarte variate, cu o bună rezistenţă, atât la gerurile iernii, cât şi la secetele de vară.

Având o creştere rapidă şi rădăcini puternice, cu o extindere laterală până la 20 metri, salcâmul poate asigura fixarea terenurilor nisipoase, a dunelor de nisip din Oltenia şi sudul Moldovei, a coastelor erodate şi alunecoase şi a taluzurilor cu pantă mare. De asemenea, constituie o specie ideală pentru amenajarea perdelelor de protecţie, a parazăpezilor (datorită rezisteţei la umezeală) şi ca material de construcţie (şarpante la case, stâlpi de gard, araci în vie, material de parchet şi în construcţii navale), fiind cel mai puţin atacat de carii.

În parcuri şi grădini este plantat în scopuri decorative, melifere şi medicinale, fiind preferat de gospodari pentru frumuseţea florilor albe şi plăcut mirositoare şi a frunzelor de culoare verde-crud. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Florile de salcâm, calmantul din farmacia naturii )

Tratamente naturiste pentru vindecarea urechii

Posted on 11 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 20.08.2007.

Urechea este un organ de o nebănuită sensibilitate şi complexitate, atât prin structură, cât şi prin funcţii legate de auz şi echilibru. De aceea, trebuie îngrijită cu o deosebită atenţie pentru a nu ajunge la boli grave, cum sunt otita, otoscleroza sau chiar surditatea.

Urechea este formată din trei segmente distincte: externă, medie şi internă.

Urechea externă este alcătuită din: pavilionul auricular (cu o structură specială pentru captarea maximă a undelor sonore din afară) şi conductorul auditiv extern.

Urechea medie cuprinde o cavitate numită casa timpanului, limitată spre exterior de o membrană, iar spre interior de un sistem de cavităţi mastoidiene şi de rinofaringele, prin intermediul trompei Eustachio. Aici se găseşte lanţul oscioarelor auditive (scăriţa, ciocanul şi nicovala), perfect articulate între ele pentru a asigura transmiterea vibraţiilor sonore.

Urechea internă (numită labirintul) este formată din seria de cavităţi săpate în stânca osului temporal ce conţin un lichid numit endolimfă. Aici se găsesc celule dotate cu perişori şi cristale, cu funcţii de senzori ce dictează omului sensul de mers (stânga, dreapta), ritmul mersului (încet, rapid) şi păstrarea echilibrului.

În partea anterioară a labirintului există melcul, iar în cea posterioară se găsesc trei canale semicirculare. Pe peretele extern al labirintului osos se află fereastra ovală, acoperită de talpa scăriţei şi fereastra rotundă acoperită de o membrană cu rol important în funcţia auditivă.

Să ne explicăm mecanismul auzului

Pavilionul auricular percepe vibraţiile sonore din exterior, care sunt conduse prin conductorul auditiv extern şi determină vibraţia timpanului. Prin intermediul lanţului de oscioare, unda sonoră este transmisă până la scăriţă cu mişcări ritmice în fereastra ovală şi înaintează până la lichidul endolimfatic. În această zonă, celulele senzoriale auditive prevăzute cu perişori, transformă unda mecanică sonoră în undă electrică, ce este preluată de filitele nervoase şi dirijată, prin nervul auditiv, spre scoarţa cerebrală (lobul temporal). În creier se formează senzaţia auditivă.

Există unele particularităţi de funcţionare ale celor două urechi. S-a constatat că urechea dreaptă captează mai bine sunetele asemănătoare vorbirii, în timp ce urechea stângă percepe mai bine vibraţiile provocate de sunetele muzicale.

O dată cu vârsta, auzul scade din cauza îmbătrânirii nervului auditiv şi a filetelor nervoase. Totodată, are loc o subţiere a timpanului şi o pierdere treptată a capacităţii de vibrare în vederea amplificării sunetului. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Tratamente naturiste pentru vindecarea urechii )

Socul, farmacia familiei

Posted on 10 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 19.08.2007.

Sunt foarte rare plantele din natură la care toate organele (flori, fructe, frunze, scoarţă, rădăcini) prezintă efecte terapeutice şi pot fi folosite în prevenirea şi tratarea unui larg arsenal de afecţiuni maladive. Iată că o tufă de soc, situată în grădina proprie, valorează aproape tot atât de mult cât o farmacie familială. Tocmai de aceea, socul a fost asemuit cu o întreagă farmacie de care pot beneficia, direct, atât locuitorii satelor, cât şi orăşenii interesaţi de vindecări naturiste.

Datorită proprietăţilor vindecătoare, uneori chiar miraculoase, această plantă a generat numeroase legende populare, ca şi mătrăguna. Din textele biblice rezultă că Iuda s-ar fi spânzurat de un soc. În România, socul are o extindere foarte mare, din zona de câmpie, alături de crângurile de salcâm, până în partea inferioară a munţilor, mai ales pe văile râurilor şi pâraielor, unde razele soarelui pătrund mai greu. În zona colinară sau pe dealurile înalte, socul caută lumina şi iese de sub umbra arborilor mai viguroşi cu care se asociază. În schimb, în regiunile de câmpie evită uscăciunile şi acceptă umbrirea parţială în a doua parte a zilei.

Datorită acestor condiţii ecologice, tufele de soc sunt frecvente în luminişurile şi marginile de păduri, mărăcinişuri, pe lângă drumurile forestiere şi rurale, în preajma locuinţelor săteşti de la câmpie şi deal. Este o specie foarte bine apreciată pentru calităţile de acoperire a solului şi de reţinere a terenurilor în pantă.

Socul se prezintă sub forma unui arbust sau arboraş, cu talie mică-mijlocie, ajungând la înălţimea de 5-6 metri, cu o coroană rotată şi stufoasă.

Tulpinile şi ramurile cenuşii-verzui au, în mijloc, o măduvă albă, spongioasă. Frunzele sunt penat-compuse, cu 3-7 foliole ovale sau lanceolate, scurt peţiolate.

Florile sunt mici, alb-gălbui, grupate în inflorescenţe mari, în formă de umbrelă, cu miros puternic aromat. În timpul înfloririi, care are loc în lunile mai-iulie, în funcţie de altitudinea şi latitudinea locului, natura îmbracă o frumoasă rochie albă de mireasă, anunţând intrarea în vară. Fructele sunt cărnoase (drupe), sferice, zemoase, roşii-negre şi lucioase, cu suc violet-purpuriu şi gust dulceag-acrişor.

Uscaţi florile într-un singur strat

Recoltarea florilor se face prin tăierea inflorescenţelor în momentul când 75% din flori sunt deschise. Se aleg zile însorite după ce s-a ridicat roua pentru a evita brunificarea. Uscarea inflorescenţelor se face cu florile în sus, fie la soare, acoperite cu hârtie, fie la umbră într-un singur strat, pe etajere situate în încăperi bine aerisite sau în poduri şi mansarde acoperite cu tablă. După 5-6 ore, florile se scutură, se cern şi se păstrează în pungi de hârtie pentru a păstra culoarea crem-gălbuie, mirosul plăcut aromat şi gustul dulceag şi mucilaginos, randamentul de uscare fiind de aprox. 6 : 1.

Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Socul, farmacia familiei )

Remedii din plante pentru o faţă curată

Posted on 10 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 13.08.2007.

Acneea cauzează un disconfort fizic, concomitent cu un impact emoţional şi social major asupra vieţii, mai ales la fete şi femei tinere. Disconfortul fizic poate lăsa urme nedorite pe faţă, chiar cicatrice permanente. Mult mai grave sunt efectele emoţionale, care pot conduce la depresie psihică, autoizolare de colectiv şi scăderea prestigiului în şcoală sau la serviciu, peste care se suprapune un complex de timiditate păstrat toată viaţa.

Din toate timpurile, femeile, indiferent de vârstă, şi-au dorit să-şi păstreze prospeţimea şi tonusul unui ten frumos şi sănătos. Pentru aceasta au folosit un întreg arsenal de produse, naturale sau chimice, unele dintre acestea fiind susţinute printr-o reclamă exagerată, fără un diagnostic precis. Având în conţinut diferite substanţe iritante, antibiotice, hormoni, anumite preparate cosmetice au determinat multe afecţiuni dermatologice cum sunt coşurile, ridurile, uscarea tenului, umflături sau prurit.

Acneea, cu denumirea populară de coşuri, este o afecţiune cronică a pielii, manifestată prin inflamarea glandelor sebacee, uneori purulentă când se asociază cu o suprainfecţie microbiană, cel mai frecvent cu stafilococi.

Leziunile dermatologice pot avea mai multe forme şi sunt cauzate de formarea de comedoane (puncte albe sau negre pline cu sebum, celule moarte, fire de păr şi bacterii). Mai apar microchisturi sebacee (aglomerări de celule albe în stratul cornos al pielii), papule (umflături roşietice foarte mici, uneori aproape invizibile), pustule (băşicuţe gălbui, cu puroi, în jurul unui fir de păr) şi vezicule (băşicuţe roşii cu lichid). La o persoană acneică pot exista toate aceste forme de manifestare sau numai o parte din acestea.

În prima fază, în jurul firului de păr, se înmulţesc, în exces, celulele comeocite, iar glanda sebacee produce o substanţă care formează un comedon cu vârf alb de cheratină şi sebum. Treptat, aceste comedoane se închid la culoare şi devin negre ca urmare a colorării cu melanină şi a oxidării la suprafaţă a sebumului şi a impurităţilor.

Prin apăsare se elimină un cilindru grăsos, lung de câţiva milimetri, mai frecvent pe aripile nasului, frunte, coada ochilor şi bărbie. Mai rare sunt localizările pe obraz, gât, umeri, piept, braţe şi coapse.

După eliminarea filetelor grăsoase poate să apară o crustă care se finalizează printr-o cicatrice permanentă.

Ce forme ale bolii pot apărea – Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Remedii din plante pentru o faţă curată )

Ţelina, aliment şi medicament indicat în dieta zilnică

Posted on 10 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 12.08.2007.

Ţelina este unul dintre cele mai căutate produse de pe pieţele alimentare. Se valorifică atât frunzele mari, de culoare verde-intens, cât, mai ales, seminţele şi rădăcinile, respectiv rizomul îngroşat şi cărnos. Totul este puternic aromat şi cu gust dulceag, uşor sălciu. În cazul când oamenii ar reuşi să cunoască valoarea deosebită a ţelinei în alimentaţie şi în terapia medicală, ar planta-o, fără îndoială, în grădinile lor şi ar consuma-o zilnic ca aliment şi medicament.

Ţelina se cultivă pe soluri umede şi fertile, bogate în humus şi în substanţe nutritive, necesitând o îngrijire atentă şi o irigare sistematică, la intervale scurte. Componentele chimice din rădăcini şi frunze sunt foarte variate, ceea ce explică atât valoarea alimentară, cât şi terapeutică. Pe lângă un conţinut mediu de apă (83%), se găsesc în rădăcini: zaharuri (5%), proteine, o mare bogăţie de săruri minerale (potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod, etc), vitamine (A, B1, B2, C), precum şi un ulei eteric (bogat în apiol, bergapten şi anhidridă sedanoică), care imprimă mirosul şi gustul caracteristic. Uleiul eteric din seminţe reprezintă 2% din total şi este extras, mai ales, în Franţa, Olanda, Ungaria, India şi SUA, realizând o cantitate mondială de peste 20 de tone anual. Ţelina, aflată astăzi în culturile de legume, provine dintr-o formă sălbatică ce creştea pe terenurile saline şi mlăştinoase din lungul litoralului mediteranean şi din Caucaz. Din acest strămoş au derivat soiurile selecţionate care se cultivă în toată lumea pentru frunze sau rădăcini.

Plantă sfântă la greci

Treptat, forma sălbatică a intrat în cultură, mai întâi în zona mediteraneană, încă de acum 3000 de ani, fiind consemnată în scrierile filosofilor şi medicilor greci şi romani drept un medicament deosebit de preţios, bogat în vitamine şi minerale, recomandat în hipertensiune arterială, reumatism, gută şi astenie sexuală. Poetul grec Homer o menţionează în poemele sale epice „Iliada“ şi „Odiseea“ ca o plantă sfântă, ţinând seamă de calităţile ei terapeutice. Achile, eroul din Iliada, a folosit-o pentru a vindeca bolile căpătate de caii săi superbi.

În urmă cu 25 de secole, Hippocrate, părintele medicinei, o numea „selinom“ şi o socotea ca un remediu excelent pentru liniştirea sistemului nervos. Frunzele de ţelină erau folosite la împodobirea capului învingătorilor din jocurile ţinute, la intervale de 4 ani, în cetatea Nemeea din Peloponez (sudul Greciei). Aceste festivităţi au început din anul 573 î.H. în cinstea lui Hercules (fiul lui Zeus), care reuşise să omoare leul din Nemeea ce teroriza populaţia. Frunzele de ţelină aveau un rol similar cu frunzele de dafin care încununau pe câştigătorii jocurilor Pythiene.

Romanii preparau un vin tonic cu frunze proaspete de ţelină pentru a mări puterea fizică şi capacitatea de procreare. Copiii romani, care consumau ţelină, creşteau repede şi erau feriţi de boli, adulţii se vindecau de oboseală şi boli renale, iar bătrânii îşi tratau reumatismul şi senilitatea. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Ţelina, aliment şi medicament indicat în dieta zilnică )

Tratamente fitoterapeutice în adenomul şi cancerul de prostată

Posted on 10 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 06.08.2007.

Aproape toţi bărbaţii cu vârste care depăşesc 60-65 de ani vizitează tot mai des cabinetele de specialitate, acuzând suferinţe acute sau cronice legate de afecţiunile prostatei. Presupunem că nu toţi dintre cei interesaţi de aceste afecţiuni glandulare cunosc unele detalii de anatomie şi de funcţionare a organelor implicate. De aceea, vom face câteva precizări pe care le considerăm absolut necesare în înţelegerea problemei.

Prostata este o glandă sexuală, anexă a aparatului genital masculin, situată într-un ţesut musculo-conjunctiv sub vezica urinară, pe primii centimetri ai uretrei. La vârsta de 20 de ani prostata are un volum de 15 cm cubi şi seamănă cu o castană, ca volum şi formă. Prin partea sa centrală trece uretra în care se secretă circa 25-30% din lichidul seminal, de obicei în timpul actului sexual. Acesta se amestecă cu sperma şi lubrefiază mucoasa uretală.

Prostatita este o infecţie genito-urinară, care se caracterizează prin inflamarea treptată a prostatei. Forma acută a bolii este o inflamaţie microbiană, produsă în urma unor infecţii cu gonococi, stafilococi, streptococi, enterococi şi colibacili şi se manifestă prin edeme şi infiltraţii glandulare, însoţite adesea de colectări purulente. Apar uneori accese de febră (37,2 – 37,50C), frisoane, urinare greoaie, cu micţiuni dese şi nedureroase. Această primă formă afectează circa 10% din bărbaţii de peste 18 ani.

Forma cronică apare frecvent la persoanele care depăşesc vârsta de 50-60 de ani, din cauza unor tulburări de echilibru hormonal, ajungând la o frecvenţă de aproximativ 40% din numărul bărbaţilor de peste 50 de ani. Se manifestă prin sclerozarea şi atrofierea ţesutului glandular. Bolnavul prezintă dureri perianale şi tulburări genitale, cum ar fi ejaculări precoce sau întârziate, erecţie dureroasă cu cantitate redusă a lichidului de ejaculare, lipsa apetitului sexual, ajungând până la impotenţă.

Prin hipertrofierea prostatei creşte mult volumul ţesutului musculo-conjunctiv, de cele mai multe ori cu proliferare papiliferă. Se ajunge la îngustarea treptată a uretrei, vidarea incompletă a vezicii urinare, micţiuni foarte frecvente (peste 3-4 ori pe noapte), uneori cu usturimi pe canal. Agravarea începe din momentul urinării cu sânge şi la blocarea curgerii urinei (insuficienţă renală sau blocaj renal).

Adenomul, frecvent la bărbaţii de peste 60 de ani

Adenomul de prostată este o formă evolutivă a prostatei netratată la timp, fiind caracteristică bărbaţilor care au „trecut de amiaza vieţii“. Boala constă dintr-o tumoră benignă, deci necanceroasă, care apare în jurul vârstei de 60 de ani, când 70% dintre bărbaţi constată prezenţa simptomelor caracteristice. Cu trecerea anilor, prostata atinge dimensiuni de peste 40-50 mm în diametru (cât o lămâie) şi devine mai dură, lipsită de elasticitate. Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Tratamente fitoterapeutice în adenomul şi cancerul de prostată )

Salvia, floarea Maicii Domnului

Posted on 10 mai 2008. Filed under: Proprietati medicinale ale plantelor, fructelor si legumelor | Etichete:, , , , , , , , |

Articol publicat in ziarul Lumina din 05.08.2007.

De mii de ani, cea mai mare atenţie a persoanelor preocupate de sănătatea celor din jur a fost îndreptată spre planta Salvia officinalis, considerată „iarbă sfântă“ la greci, şi „simbolul sănătăţii“, la orientali. Pentru romani devenise un panaceu universal, care vindeca toate bolile umane sau planta celor 1.000 de virtuţi terapeutice. De altfel, denumirea speciei derivă de la cuvântul latin „salvare“ – a salva, a vindeca, având multiple întrebuinţări terapeutice.

Un vechi dicton păstrat din Roma Antică formula categoric: „Cum să moară omul dacă are salvie în grădină?“ Într-o carte foarte veche se arăta că proprietăţile vindecătoare ale acestei plante se datoresc Fecioarei Maria, care fugea cu pruncul Iisus în braţe fiind urmărită de soldaţii regelui Irod. Când Maria a solicitat florile de pe câmp să o ascundă, prima plantă care i-a sărit în ajutor a fost salvia, care a adăpostit-o printre bogăţia de frunze şi a scăpat-o de urmăritori. Atunci Maica Domnului a spus: „De azi înainte şi până în eternitate, tu vei fi floarea preferată a oamenilor. Îţi dau puterea să vindeci pe om de toate bolile şi să-i salvezi de la moarte aşa cum ai făcut tu pentru mine“. De atunci salvia înfloreşte în fiecare an pentru salvarea şi ajutorarea oamenilor, fiind ocrotită de mâinile Sfintei Fecioare.

Medicii greci şi romani atribuiau salviei proprietăţi multiple: diuretice, întăritoare, hemostatice şi antibronşitice. Salvia a pătruns de timpuriu în Europa prin intermediul călugărilor benedictini, mai ales din mânăstirea St. Gallen. Walafried Strabo, stareţul mânăstirii Reichen a lăudat salvia în poemul său „Hortulus“.

În Evul Mediu, salvia a avut un rol deosebit atât în medicină, cât şi în arta culinară, ceea ce a permis preotului Konrad von Megenberg să o considere drept „hrana zeilor“.

Acest semiarbust peren, cu înălţime până la un metru, originar din regiunea mediteraneană, a ocupat suprafeţe tot mai mari în Grecia, Spania, Italia, Turcia şi, treptat, în Germania, Franţa, Anglia şi coasta Dalmaţiei.

În România, salvia găseşte condiţii bune de cultură, îndeosebi în judeţele din sudul ţării, mai ales pe terenuri pietroase şi calcaroase, expuse la soare, unde îşi menţine foarte bine coloritul frunzelor şi parfumul. Frunzele argintii sau alb-cenuşii, păroase, se recoltează la începutul înfloririi şi apoi de încă 2-3 ori în decursul verii şi toamnei, pe timp însorit. Se usucă în poduri, şoproane şi în camere bine aerisite, în locuri umbrite pentru a nu pierde din uleiul eteric, uşor volatilizabil.

Multiple proprietăţi bioactive

Puţine plante medicinale sintetizează în frunze o diversitate atât de mare de compuşi organici, cu însuşiri bioactive aşa cum se constată la savie.

În primul rând mirosul plăcut, aromatic, specific odorant, camforaceu, lemnos şi ierbaceu precum şi gustul condimentat, puţin amărui, derivă dintr-un ulei eteric complex (0,4 % în frunze proaspete şi 1-2,5% în frunze uscate). Continuare …

Citește articolul întreg | Make a Comment ( Comentarii închise la Salvia, floarea Maicii Domnului )

« Intrări anterioare Intrări următoare »

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...